M-am întrebat de mai multe ori de-a lungul timpului şi astăzi am mai găsit un răspuns.  După încercări timide ale unor galerii de a promova şi arta fotografică – mai mult împinse de la spate de către fotografi şi trendul ascendent pe care îl are fotografia în rândurile publicului, decât de  vreun curator superexcitat peste noapte de acest fenomen vechi de peste 100 de ani – aud astăzi de dimineaţă, la Radio Guerilla, că pe 16 Ianuarie  se deschide prima Galerie de Artă Fotografică din Bucureşti cu un vernisaj de peste 100 de lucrări.

Este vorba de Karousel , galerie înfiinţată de dna. Violeta Sârbu. Informaţiile care au ajuns pe internet, puţine de altfel,  sunt în totalitate preluate dintr-un interviu acordat ziarului Cotidianul şi vă invit să le descoperiţi singuri.

Ce mi-a atras atenţia:

- cineva întrevede o posibilitate de a face bani din fotografie. Şi când spun bani nu mă gândesc la 1000eur pe lună ci la a dezvolta o afacere cât se poate de serioasă;

- lumea este interesată de fotografie ca artă – pentru că altfel nu îmi explic o investiţie de acest gen;

- disponibilitatea doamnei curator de a promova tinere talente, “chiar debutanţi”.

Vom vedea daca in aceste vremuri “de criza” afacerea are şansa să devină un succes.

Ocupaţi mai tot timpul cu serviciul şi cu orele nesfârşite petrecute în trafic, uităm adesea de lucrurile mărunte din viaţa noastră, care ne-ar putea ferici un ceas de după-amiază.

Suntem obosiţi, profităm de timpul liber ca să dormim sau să vedem un film cules la întâmplare de pe vreun site cu mare nevoie de publicitate. Uneori citim câteva rânduri în mare grabă, încercăm să oprim timpul, a cărui rapiditate ne face pe zi ce trece tot mai nerăbdători şi mai agresivi, să facem cât mai multe lucruri şi ne supărăm că nu putem lungi weekendurile care zboară unul după altul precum secundele. În fine, ce s-o mai lungesc, până la urmă, toate cele descrise se întâmplă cu certitudine celor apropiaţi şi, desigur, mie. Nu pot însă generaliza sau m-aş feri s-o fac. Iată că, la un final de weekend, am călcat toate aceste obişnuinţe şi am ieşit în grup la un alt gen de distracţie despre care aproape şi uitasem că există pe acest pământ: la un concert. Este vorba despre trupa Gotan Project, aflată pentru a doua oară în România, care a susţinut reprezentaţia la Sala Palatului, pe 27 noiembrie în cadrul festivalului internaţional intitulat “Viaţa e frumoasă”, organizat de Teatrul de Opereta Ion Dacian din Bucureşti.

citeste tot articolul »

Version en français

.

Plecase cu aparatul de pozat la umăr, să exerseze, chipurile. Avea nevoie de o evadare, avea nevoie să uite de zilele care treceau aproape la fel. Deşi spera la un cadru bun, nu avea ceva foarte clar in minte. Era un fel de a te lăsa în voia sorţii.

Fotografia înseamnă destin. Fiecare fotografie îşi aşteaptă momentul care o va face să se nască, fiecare fotografie cu obiectivul ei, cu degetul care va apăsa pe declanşator, cu parametrii ei. Unele se nasc fericite şi trăiesc o veşnicie, admirate, înşurubate adânc în retina privitorilor… altele, din contră. Sunt ca şi oamenii… pe care fotografiile îi aşteaptă să le dea naştere, ele existând deja, dar sub alte forme.

.

Nu era un artist, cel puţin nu recunoscut, dar a simţit mereu nevoia de a crea. Astfel, neavând niciun talent, nicio aplecare către vreuna dintre artele clasice, s-a gândit la fotografie. I se părea mai simplu să vadă lumina, să încadreze şi să tragă. Apoi, după câteva exerciţii, reuşea involuntar să vadă aşa cum nu o mai văzuse până atunci, să se bucure de un apus şi de acea lumină difuză, să observe claritatea dimineţilor şi nuanţele culorilor provocate de primele raze ale soarelui. Uneori credea că toate acestea sunt de ajuns, deşi în sinea lui recunoştea că fenomenul este mai complex, că o fotografie bună, ca să prindă cu adevărat viaţă, are nevoie de mai mult, aşa cum unui text nu-i sunt suficiente o mână care ţine un creion şi o coală albă.
În fine, am putea să-l considerăm un posesor de aparat, poate un fotograf de mâna a doua cu pretenţii, mai ales că timpul pe care îl dedica fotografierii propriu zise era nesemnificativ. Petrecea mai mult timp citind tot felul de cărţi, mai noi sau mai vechi, decât practicând. Uneori, accesa forumuri specializate, unde toţi îşi dădeau cu părerea. Privea mii de fotografii, rămânând uneori mut de admiraţie în faţa vreuneia sau neînţelegând în niciun fel de ce altele erau atât de lăudate, fotografii care lui i se păreau de-a dreptul banale…

.

A redescoperit într-o după-amiază parcul Herăstrău şi i s-a părut un colţ de rai. Şi-a dat seama că nu a mai privit de mult o floare, că nu i s-a mai permis să evadeze din cotidian de-o veşnicie. A fost, pentru câteva ceasuri, rupt dintr-un Bucureşti agasant, sufocant, aglomerat. S-a simţit turist în propriul oraş, în parcul unde nu mai călcase de ani buni.