Mi-au placut intotdeauna cainii. Mult de tot. Si mi-am dorit mereu unul. Copil fiind, pana la revolutie, nu prea vedeam persoane care sa isi creasca prietenul nedespartit, la bloc. Era in cartier un cuplu nonconformist pentru acele vremuri, nene pletos si tanti pletoasa si fara bijuterii, ce traiau cu un tekel in apartament. Mi se pareau mai degraba ciudati pentru a-mi starni vreo urma de invidie. Si-apoi, modelul nu era chiar ceea ce mi-as fi dorit. Apoi a urmat Lassie – un excelent serial pentru copilul din mine. Gata, mi-am zis, cand o sa fiu mare, imi iau un Lassie. Am inceput sa ma informez despre rasele de caini. Cand am aflat ca Lassie era de fapt un collie si ca e un caine ciobanesc – parca nu mi-a mai placut asa de tare… Apoi un vecin si-a cumparat-o pe Lesi, un pui corcitura de ciobanesc german, care se dorea reprezentarea autohtona a originalului, la noi in bloc. Crescand vecin cu Lesi pana pe la 14 ani, mi-am dat seama ca parintii mei, care aveau alte pareri despre cresterea cainilor in apartament, aveau intr-un fel dreptate: iti satisfaci un moft chinuind un animal. Nu mai stau in cartier, Lesi a murit demult iar locul i-a fost luat de un dog italian, mare si greoi, cu care nu ti-ai dori sa urci in lift…
Visul insa mi-a ramas. Cred in continuare ca un astfel de prieten va stapani curtea viitoarei mele case si tocmai de aceea am reactionat cand am aflat ca, pe 11 Octombrie, Parcul Carol se transforma in Orasul Animalelor, eveniment dedicat Zilei Mondiale a Animalelor, organizat de GIA (Group Initiative for Animals). Asa ca mi-am luat frumos aparatul si impreuna cu amicul D. am pornit la drum. La intrarea in parc era ceva aglomeratie, in principal datorita comunitarilor care au decis sa isi rotunjeasca veniturile vanzand chinezarii, printre picioarele si mesele carora se incurcau alti comunitari, patrupezi de aceasta data, si fara de dorinte mercantile.
In parc se apropia startul unui concurs pentru cateii mai norocosi, ce-si gasisera stapani generosi, gata sa-i scoata in lume ori de cate ori era cerere pe piata. Prin inghesuiala specifica unor astfel de manifestatii, mi-am gasit loc pentru a prinde cateva cadre.
Cainii erau principala atractie, insa nu singura, pentru ca acolo se aflau si pisici pentru adoptie, iepurasi, papagali, chiar si un cal. Toti erau pasnici locatari ai Orasului Animalelor.
Totusi, ce il determina pe omul nostru sa isi ia o mica sau mai mare vietate, pe care sa o creasca in apartament? De ce se recurge oare la plata unor sume exorbitante pentru un pet de rasa, cand se poate adopta unul fara pedigree? De ce oamenii care stau la tara nu practica in nici un fel acest obicei?
Cand eram prin ultimul an de facultate, la unul din seminarii discutam despre copii, mai precis despre motivatia de a aduce un copil pe lume. Diverse raspunsuri care mai de care mai banale si potential adevarate. Totusi, printre acestea, pornind de la modul in care tratam copii cand sunt mici, a razbatut si ipoteza ca oamenii aduc pe lume o jucarie. Propria lor jucarie, vie, – care pe parcurs isi pierde farmecul, asa cum se intampla sa te plictisesti de orice jucarie, la un moment dat, si preia caracteristicile unui om. Nu voi dezvolta subiectul, insa, surprinzator, in contextul acela ideea nu a putut fi demontata. Cam asta cred eu despre cresterea pet-ului: iti cumperi o jucarie vie si mergi intr-atat de departe cu obiceiul de consum incat dai o multime de bani pentru ca ea sa fie de firma. Exact cum faci cand te duci in mall.
In rest, multa lume, copii – fiecare cu animalutul in brate si o atmosfera generala de voie buna si bucurie; surprinzator, tinand cont ca nu se vedeau pe nicaieri grataragii inecati in fumul micilor, dozatoare de bere si, mai ales, nu se ascultau manele.
