Primim stafeta si incercam sa o ducem mai departe. Si nu oricum: trebuie sa o predam, la randul nostru, celui care o merita si care va sti cui sa o transmita atunci cand va veni timpul.

Ceea ce ne ramane pe retina in parc, privind oamenii, sunt extremele: batranii si copiii. Niciodata nu observam oamenii asemeni noua, pentru ca ne identificam cu ei si nu mai reusim sa descoperim nimic interesant. Copiii si batranii fac parte din categoria celor mai fotogenice subiecte. Cel mai probabil pentru ca nu isi ascund bucuriile si tristetile.

Locul de joaca al unor scolari dintr-un sat din Moldova. Generatii si-au dorit  ca orele sa ia sfarsit pentru a fugi pe stadion – scoala lor. Aici au invatat putin din ceea ce inseamna echipa, sinceritate, dorinta de a invinge, corectitudine, prietenie. Aici au invatat ca scoala nu inseamna doar locul anost unde sunt obligati sa mearga zilnic,  ci si locul catre care pasii ii indreapta pentru ca cineva ii asteapta si pentru ca vor astepta pe cineva.

Si pentru ca toate au un sfarsit, si acest loc isi va gasi sfarsitul, ingradit, dupa ce un boier contemporan il va castiga in instanta, ca apartinand inaintasilor sai – vrednici latifundiari din neant…

Mi-au placut intotdeauna cainii. Mult de tot. Si mi-am dorit mereu unul. Copil fiind, pana la revolutie, nu prea vedeam persoane care sa isi creasca prietenul nedespartit, la bloc. Era in cartier un cuplu nonconformist pentru acele vremuri, nene pletos si tanti pletoasa si fara bijuterii, ce traiau cu un tekel in apartament. Mi se pareau mai degraba ciudati pentru a-mi starni vreo urma de invidie. Si-apoi, modelul nu era chiar ceea ce mi-as fi dorit. Apoi a urmat Lassie – un excelent serial pentru copilul din mine. Gata, mi-am zis, cand o sa fiu mare, imi iau un Lassie. Am inceput sa ma informez despre rasele de caini. Cand am aflat ca Lassie era de fapt un collie si ca e un caine ciobanesc – parca nu mi-a mai placut asa de tare… Apoi un vecin si-a cumparat-o pe Lesi, un pui corcitura de ciobanesc german, care se dorea reprezentarea autohtona a originalului, la noi in bloc. Crescand vecin cu Lesi pana pe la 14 ani, mi-am dat seama ca parintii mei, care aveau alte pareri despre cresterea cainilor in apartament, aveau intr-un fel dreptate: iti satisfaci un moft chinuind un animal. Nu mai stau in cartier, Lesi a murit demult iar locul i-a fost luat de un dog italian, mare si greoi, cu care nu ti-ai dori sa urci in lift…

Visul insa mi-a ramas. Cred in continuare ca un astfel de prieten va stapani curtea viitoarei mele case si tocmai de aceea am reactionat cand am aflat ca, pe 11 Octombrie, Parcul Carol se transforma in Orasul Animalelor, eveniment dedicat Zilei Mondiale a Animalelor, organizat de GIA (Group Initiative for Animals). Asa ca mi-am luat frumos aparatul si impreuna cu amicul D. am pornit la drum. La intrarea in parc era ceva aglomeratie, in principal datorita comunitarilor care au decis sa isi rotunjeasca veniturile vanzand chinezarii, printre picioarele si mesele carora se incurcau alti comunitari, patrupezi de aceasta data, si fara de dorinte mercantile.

In parc se apropia startul unui concurs pentru cateii mai norocosi, ce-si gasisera stapani generosi, gata sa-i scoata in lume ori de cate ori era cerere pe piata. Prin inghesuiala specifica unor astfel de manifestatii, mi-am gasit loc pentru a prinde cateva cadre.

Cainii erau principala atractie, insa nu singura, pentru ca acolo se aflau si pisici pentru adoptie, iepurasi, papagali, chiar si un cal. Toti erau pasnici locatari ai Orasului Animalelor.

Totusi, ce il determina pe omul nostru sa isi ia o mica sau mai mare vietate, pe care sa o creasca in apartament? De ce se recurge oare la plata unor sume exorbitante pentru un pet de rasa, cand se poate adopta unul fara pedigree? De ce oamenii care stau la tara nu practica in nici un fel acest obicei?

Cand eram prin ultimul an de facultate, la unul din seminarii discutam despre copii, mai precis despre motivatia de a aduce un copil pe lume. Diverse raspunsuri care mai de care mai banale si potential adevarate. Totusi, printre acestea, pornind de la modul in care tratam copii cand sunt mici, a razbatut si ipoteza ca oamenii aduc pe lume o jucarie. Propria lor jucarie, vie, – care pe parcurs isi pierde farmecul, asa cum se intampla sa te plictisesti de orice jucarie, la un moment dat, si preia caracteristicile unui om. Nu voi dezvolta subiectul, insa, surprinzator, in contextul acela ideea nu a putut fi demontata. Cam asta cred eu despre cresterea pet-ului: iti cumperi o jucarie vie si mergi intr-atat de departe cu obiceiul de consum incat dai o multime de bani pentru ca ea sa fie de firma. Exact cum faci cand te duci in mall.

In rest, multa lume, copii – fiecare cu animalutul in brate si o atmosfera generala de voie buna si bucurie; surprinzator, tinand cont ca nu se vedeau pe nicaieri grataragii inecati in fumul micilor, dozatoare de bere si, mai ales, nu se ascultau manele.

Un proiect interesant de care am auzit acum jumatate de an prin intermediul siteurilor de fotografie pe care le frecventez. De fiecare data insa am auzit prea tarziu. Oarecum frustrat, cam ca atunci cand iti doresti sa prinzi un metrou gol dar in care sunt prietenii tai si pentru ca pleci prea tarziu de acasa e intotdeauna aglomerat si plin de necunoscuti, mi-am propus sa pandesc urmatorul lor anunt.

“Bucurestiul meu drag”, asociatia infiintata si condusa de Andrei Birsan nu a lasat sa treaca prea mult timp si a promovat urmatorul proiect: Palatul Mogosoaia 4 octombrie 2008. Super, mi-am zis, erau indeplinite toate conditiile pentru a participa: aveam timp, eram in Bucuresti, locatia in sine era exotica (atat cat de exotica poate fi o locatie la 3 km de oras) si ceea ce era mai important eram dispus sa petrec o zi intreaga in compania unor necunoscuti. Adica, la prima strigare, nu eram chiar dispus si m-am gandit ca poate vine si amicul D. asa ca i-am si aruncat pastila, cam cu jumatate de glas, gandindu-ma ca s-ar putea sa plece din localitate si sa raman singur. Pana sa-mi dea raspunsul afirmativ, luasem insa decizia ca ma voi duce oricum, iar raspunsul lui a fost chiar entuziast si cu atat mai mult mi-am zis nu are de ce sa nu fie o sambata placuta.

Iata-ne, deci, sambata pe la 6 dimineata, fiecare pe langa o ceasca de cafea, la o distanta de 4 statii de metrou, discutand la telefon. Ca de obicei, eu mai stresat in astfel de imprejurari, ma si vedeam pierzand trenul spre Mogosoaia si nu ca asta ar fi fost o mare problema, ci mai ales pierzand grupul de fotografi care mergeau acolo. Adica ceea ce era mai important. Noroc cu ingerul meu pazitor care era treaz la acea ora si ne-a repezit intr-un suflet pana la gara cu masina (multumesc!).Gara de Nord. De cate ori intru in acest mausoleu al pasilor pierduti imi vin in minte doua lucruri: anii de liceu cand trebuia sa las in urma o vacanta si sa pornesc intr-un loc care ma demoraliza complet si “poetul garii de nord”. Il stiti, l-ati cunoscut si voi in Filantropica, interpretat genial de Florin Zamfirescu (Surasul fetei din tramvai/M-a fermecat definitiv./Am inca o drama la activ/Exact ca domnul Ion Susai). Fiecare din aceste ganduri ma face sa caut realitati care sa le confirme si de fiecare data imi e usor sa le descopar. Dar despre aceste fabulatii in numarul viitor, dupa cum ar spune Sanda Taranu la Teleenciclopedia. Am identificat repede magazinul in fata caruia trebuia sa ne intalnim cu grupul. Afara o ceata si o vreme mohorata, ambele bune de de o descriere dostoievskiana. Mai aveam un sfert de ora pana la intalnire si orice trecator cu un aparat foto la gat ne facea sa ne intrebam de ce nu se opreste si el in fata magazinului pentru aceasta intalnire.

Dupa o jumatate de ora deja ne pierdusem orice speranta de a mai participa cineva la excursie, afara incepuse sa burniteze iar convorbirea telefonica cu Andrei aproape a avut darul sa ma faca sa cred ca vom merge doar in trei. Pana cand un grup trece fulgerator pe langa noi: aparate foto de toate tipurile si marimile, rucsaci burdusiti cu obiective, trepiede ancorate bine pe umar si multa sporovaiala, ne-a trezit din letargie si ne-a facut aproape sa alergam pentru a ne confirma ca sunt cei pe care ii asteptam. A urmat poza de grup, pe peron, si gasirea unui loc de campare in personalul de Urziceni. Drumul a fost relativ scurt, toata lumea isi verifica armamentul din dotare, cu declansari de test si reglari de diafragma. In tren am reusit sa ridicam semne de intrebare cu privire la evenimentele importante care se petrec in Mogosoaia. Insusi supracontrolul s-a lasat greu convins ca nu vine vreun mare politician la Mogosoaia. La destinatie am umplut micul refugiu din fata garii, s-au facut ultimele reglari la armament si primele poze in decor si am pornit la drum spre palat. Doi kilometri pe cel mai interesant drum pe care il puteam alege ca fotografi in cautare de senzational: prin boscheti. Un sir indian intins pe aproape un kilometru inainta anevoios cu ochii dupa fiecare lucru demn de fotografiat.

In Mogosoaia am redescoperit un pic de Bucuresti: traficul. Tumultos si zgomotos, care iti da frisoane cand esti in dreptul trecerii de pietoni si vezi monstrii imensi pe care scrie long vehicle ca aproape acelereaza in dreptul tau, daramite sa iti mai dea si prioritatea meritata. Se construieste continuu, se cara si se trebaluieste de parca ne-am apropia de sfarsitul lumii si arca lui Noe inca nu e gata. Toata lume alearga, cauta, se pierde. Doar pe malul lacului, rupti de lume si agitatia din jur, cativa pescari se concentreaza la ceea ce va deveni masa pe care o vor servi dupa-amiaza.

La palatul de la Mogosoaia n-am fost niciodata si mi-l inchipuiam intotdeauna mult mai departe de oras. M-am inselat amarnic si mi-am dat seama ca am trecut pe la portile sale de nenumarate ori. Un parc imens creaza o centura in jurul sau, ferindu-l de zgomotul asurzitor de pe strada. Un parc imens si lasat in parasire, in asteptarea vreunui domnitor al banilor care sa-l transforme in zona imobiliara de lux. Palatul pare un strajer imens care vegheaza, pe malul unui lac plin de pescari si de reflexii ale vilelor nou aparute, la bunul mers al vremii pe aceste meleaguri. Primul sentiment este ca vei descoperi vreun batran boier cu caftan si calpac pe la balcoanele frumos sculptate, scrutind zarea in asteptarea vreunui prim semn de schimbare a domniei. Sau ca vei auzi, de dupa colt, rasul zglobiu al domnitelor care admira un tanar boier abia intors de la Paris. Sau ca te vei trezi cu doi-trei pusti cu zulufi auriti, alergand fericiti dupa ogarii barzoi de la curte. Orice ti-ar veni in gand iti este inoculat de aceasta frumoasa cladire, construita in cel mai pur stil romanesc, cel brancovenesc. La inceputul anului 1861 Constantin Brancoveanu cumpara cea mai mare parte a mosiei care astazi formeaza parcul de la Mogosoaia si construieste aici, in bunul stil al domnitorilor romani, mai intai o biserica. In 1702 pe mosia de la Mogosoaia se finaliza inaltarea palatului care, dupa moartea lui Constantin Brancoveanu, isi schimba de mai multe ori proprietarii, ajungand in final al familiei Bibescu. Multiplele restaurari l-au adus in forma in care il gasim astazi, conservat foarte bine, dar cu infatisarea mult schimbata fata de ce initiala. Am banuiala ca atrage multi turisti, mai ales in lunile de vara, insa cred ca aceasta locatie este considerata mai degraba exotica pentru cei cei care doresc sa aiba o nunta ca-n povestile cu Ilene Cosanzene si Feti Frumosi pe cai albi.

Diversitatea colegilor de calatorie se putea observa cel mai bine acum. S-au intins teleobiective si s-au cautat cele mai reprezentative unghiuri, s-au fixat trepiede si s-au realizat sesiuni ad-hoc de portrete, s-au explorat toate vagaunile si cele mai impozante balcoane. Totul pentru acel cadru unic care sa te diferentieze si sa spuna ceva despre tine. Totul pentru a invinge o vreme potrivnica fotografiei si a-ti demonstra ca se poate in orice conditii. Rezultatele acestui demers le gasesti pe galeria “Bucurestiul meu drag”, ai ce vedea.

Drumul de intoarcere a fost, hmm…lung. Sirul indian s-a reintins pe o distanta considerabila si s-a orientat catre Bucuresti, pe o margine de drum prafuita si lipsita de spectacol. Un grup linistit si omogen, care a reusit tocmai prin diversitate sa creeze o atmosfera calda intr-o zi mohorata de toamna. Obostiti, am ocupat un troleibuz la Straulesti, fiecare cu gandul la cine stie ce locuri exotice viitoare, unii si cu gandul la lipsa biletelor si la o eventuala amenda.

Banal: aparatul meu Nikon d80 a iesit astazi din garantie.
Senzational: Nikon anunta astazi, la Amsterdam, un nou dslr: d90, care stie sa filmeze.

Acum un an, cand mi-am achizitionat eu primul dslr era penurie de modelul d80 in Ro. Toata lumea il dorea, toata lumea il cerea si spre surprinderea mea, la doua din magazinele importante de aparatura fotografica din B. se faceau rezervari si chiar liste pe…caiet – dupa posibilitatile tehnice ale fiecarui magazin.  M-am inscris si eu pe o astfel de lista dupa ce am “spamat” mai multe magazine de profil. Nu este d80 pe stoc, avem foarte multe cereri si nu stim cand ni-l va aduce importatorul. La vremea respectiva importatorul era o firma de prin vestul tarii si pe net se zvonea  ca zilele ca importator Nikon ii erau numarate (zvonurile s-au adeverit ulterior). Insa noi romanii suntem foarte inventivi si “perspicaci”: de ce sa stea clientul fara jucaria dorita? Hai sa il aducem de afara. Si iata-ma cu o frumusete de d80 adus de afara, dar cumparat din magazin. Cu 1 an garantie si cu un pret destul de piperat. Insa ce conteaza aceste amanunte cand tii in brate o frumusete de aparat pentru care te invidiaza toti prietenii? Zilele trecute am trecut de 10 000 de declansari cu el. Cica e garantat 50 000 cu toate ca  n-am gasit nimic oficial in privinta asta.

Astazi am aflat de aici, ca s-a lansat modelul d90, zic eu urmasul lui d80. Din August 2007, cand eu cautam sa-mi satisfac orgoliul de fotograf prin achizitionarea unui dslr care nu se gasea nicaieri, si pana astazi, intr-un an de zile, Nikon a scos pe piata 5 noi modele: D3, d300, d60, d700 si astazi d90. Fiecare mai tare si mai bun, pentru ca fiecare are o multime de functii si caracteristici preluate de la clasele superioare, astfel incat, daca le compari comunicatele de presa s-ar putea sa  deduci, cu stupoare, ca  nu e mare diferenta intre ele…Marketing.

Nu este treaba mea sa fac review-uri, voi remarca insa ca noul model ofera functie de film in format motion-jpeg. Problema e mare aici: ce ma fac eu cand o sa filmez cu noua jucarie si o sa vreau sa si fotografiez in acelasi timp? Imi mai cumpar unul? Banuiesc ca anul viitor, cam pe vremea asta avansul tehnologic va fi atat de mare incat vei putea sa filmezi si sa fotografiezi in acelasi timp, fara sa iti mai bati capul cu setari de diafragma, timpi, iso si alte wb-uri.  Se va lansa atunci aparatul perfect care s-ar putea sa iti citeasca si gandurile si sa foto-filmeze chiar si cand nu vrei asta…

Vom trai si vom vedea.