Urăsc sintagma turist. Te depersonalizează, te lipseşte de ce are esenţial omul – curiozitatea –, dar, mai ales, te desocializează. Ca turist, nu poţi avea contacte cu indigenii decât fugitiv şi nu rămân în urmă decât suvenirurile. Localnicul rămâne cu ale lui. Ascuns între superbele peisaje, între două indicaţii date pe fugă, acesta este depersonalizat în faţa prejudecăţilor şi amintirilor păstrate în fotografii făcute cu un aparat consumer, care nu surprind esenţa: omul.
Turistul nu se implică. Cu toate că trece prin punctele principale ale urbei, acesta rămâne un outsider. În desele mele vizite şi călătorii prin ţară, am încercat să surprind dincolo de imanent. Viaţa din faţa monumentelor şi a clădirilor oficiale mi s-a părut întotdeauna prea formală. I-am reproşat adesea formalismul şi superficialitatea. Am ales să merg pe străzi lăturalnice, să rămân uimit în faţa caselor vechi care au de spus o poveste. Am ales să tac, când locul, cu oamenii săi, are ceva de spus. Cuminţenia celui de lângă mine părea să amintească de patriarhat, dar gândul m-a dus departe, în ancestral. În poleiala cotidiană am găsit mizeria şi sărăcia cea fără de chip şi necruţătoare. Am găsit grijile familiale, emoţiile marilor încercări, dar şi resemnarea amestecată halucinogen cu o fărâmă de speranţă pentru un viitor mai bun, mai inteligibil. Ca turist, nu înţelegi nimic. Treci ca apa. Ca observator, trăieşti alături de dramele patriarhilor.
Repaus la o carieră de piatră în Kabul, Afganistan.
Un fir de verdeaţă, prilej de bucurie în oraşul betoanelor, Bucureşti.
În multe din satele României au mai rămas doar bătrânii. Imagine din Câmpia Bărăganului.
La Sfântu Gheorghe, în Deltă. În locuri austere, oamenii devin parcă mai gânditori. Lipoveanca asistă la prima nuntă petrecută acolo, după trei ani.
Sighişoara, oraşul florăreselor fără vârstă.
Dialog interetnic.
O doamnă îşi păstrează blazonul, în pofida vremurilor şi a vârstei.
Inocenţa în război. Kabul, locul în care o sticlă de apă oferită face din duşman un protector.
J’haïs le syntagme touriste. Il dépersonnalise, il manque l’homme de ce qu’il a d’ essentiel- la curiosité- et en plus il le désocialise. Le touriste ne peut avoir des contacts avec les indigenes que superficiellement ; les seuls qui restent sont les souvenirs. L’indigène reste avec sa vie. Caché entre les superbes paysages, entre deux renseignements offerts en hâte, celui-ci est dépersonnalisé devant les préjugés et les souvenirs gardés dans les photos prises par un appareil consumer qui ne surprennent pas l’ essentiel: l’homme.(Traduction réalisée par Adina Mireanu)
