Mi se pare mie sau oamenii comunică din ce în ce mai puţin în secolul XXI? Pentru că, sincer, mie mi se întâmplă acest lucru. Paradoxal, în era în care până şi copilul de la grădiniţă are un telefon mobil, când există internet unde vrei şi unde nu vrei, când cu o mică forţare poţi să apari la televizor să te vadă toată lumea, (fie că urmăreşti o cameră video pe stradă sau eşti invitat într-o emisiune), în epoca comunicaţiilor, comunicarea se stinge încet, încet. Ne rezumăm la conversaţii telefonice banale care substituie rapid o întâlnire şi ţin de dor. Adică acele conversaţii de genul: Salut, nu ne-am mai auzit de mult! (nici nu se mai pune problema de întâlnire). Sau: Ce faci, nu ai mai dat niciun semn de viaţă! (adică un telefon sau un mail). Şi, majoritatea discuţiilor se termină cu vorbim!
Nu sunt prea multe de spus. Mai degrabă de gândit. Am văzut zilele astea cele două filme Zeitgeist. Da, o să spui că sunt expirat, că am luat-o pe ulei, că mai am puţin şi mă înrolez în vreo sectă, că nu trebuie să cred tot ce văd/aud, sau mai ştiu eu ce. S-ar putea să fiu toate astea la un loc şi s-ar putea să ai dreptate. Însă e puţin probabil. Ceea ce mă face să scriu rândurile astea este sentimentul că pe undeva lucrurile nu sunt chiar ceea ce par a fi. Că ar trebui să vedem puţin şi dincolo de copaci, mai în adâncul pădurii. Că ar trebui să trecem prin filtrul gândirii ceea ce ne înconjoară şi să încercăm să ne facem o opinie despre lucrurile din viaţa noastră pe o bază mai raţională şi mai critică. Poate ar trebui să ne informăm mai mult, să “tăiem 50% din ce auzim, iar pentru restul să ne mai gândim dacă să credem sau nu” – după cum spunea cineva.
Poate ar trebui să acordăm mai multă atenţie viitorului.
„Frate, a fost marfă!” spunea un bucureştean luni în Cetatea Marii Uniri. „Ioi, ce faini-s no ceia din Ciugud!” se auzea un ardelean neaoş.
Muntean, moldovean şi ardelean s-au întâlnit cu toţii, cu mic cu mare, pentru a învăţa cum să fii român adevărat. Şi vremea la Alba-Iulia a fost după sufletul tuturor, prilej bun pentru o istorioară în imagini a sărbătorii populare de Ziua Naţională a României. Fără politicieni, fără arme, fără bătaie pe sarmale, fără de multe cele nefireşti pentru o astfel de sărbătoare ci doar cu solii din cetăţile de scaun ale Unirii, cu un Te-Deum frumos, o defilare a fiilor şi fiicelor aflaţi la oaste, o paradă a portului popular, artificii şi spectacole cu voie bună.
Unire români, Unire!
Nopţile pierdute sunt cele în care dormi – Marin Sorescu
Ne plimbam aiurea prin Place Pigalle, înconjuraţi de o lume pestriţă, amestec de turişti şi femei uşoare, peşti cu ochi ageri, grupuri de tineri cu marijuana în gură şi nelipsiţii hoţi de buzunare. Greşeala, fatalitatea sau doar ironia sorţii a făcut să mă îndepărtez de micul grup unde aproape că mă integrasem şi să plec cu aparatul de pozat în mână, hai-hui. Ţinta: Moulin Rouge. Nu ştiu cum se făcuse, dar tocmai în acea seară memorabilă, un autocar plin de turişti trăsese în faţa morii. Şi cum încercam să fixez aparatul pe diferite obiecte, pentru a surprinde palele morii în mişcare, stând gheboşat şi jucându-mă cu tot felul de reglaje, apare pe lângă mine un individ slăbuţ, de statură mică, un piticot cu părul lung, prins în coadă şi cu mare chef de vorbă. Deşi individul îmi transmitea numai semnale negative, mă simţeam într-un fel dator să răspund. Nu era nepoliticos, în plus, în afară de intuiţie, nimic nu prevestea că paiaţa mi-ar fi vrut răul. Am avut un scurt schimb de replici din care şi-a dat seama piticul că eram străin. Ţinea morţiş să-mi arate un club, recent deschis, pe o străduţă din apropiere. Realizam că nu este tocmai în regulă să mă aventurez, mai ales că nimeni nu ştia de mine. Dar, în cel mai rău caz, puteam rămâne fără acte, aparat foto şi câteva sute de euro, proaspăt eliberate de pe card. De omorât nu avea să mă omoare nimeni, sau aşa bănuiam. În fine, urmez paiaţa, ca un naiv incurabil, ca un şoarece care presimte capcana şi totuşi se repede la bucata de şuncă.
Nu-mi pot explica de ce dau curs unor invitaţii despre care ştiu că nu-mi vor aduce nimic bun.
Ajungem la o poartă metalică, de un albastru foarte inchis care se deschide la comandă, înfiorător de uşor pentru ditamai fierul masiv, susţinut în două balamale de tip vechi, de epocă. Intru primul, ca un invitat ce mă aflam şi poarta, zbang, în spate. Câteva momente de panică, secunde la dimensiunea unui veac, în care nu vedeam aproape nimic în semiobsuritatea care se profila dinaintea privirii mele. Ce mai era de făcut decât să studiez terenul şi să calculez cât mai rapid un mod de reacţie la orice s-ar fi putut întâmpla într-o încăpere întunecoasă, unde doar în colţul cel mai îndepărtat clipeau câteva lumânări pe care am început să le disting din ce în ce mai clar. Apoi am observat două două canapele masive, de o parte şi de cealaltă a uşii, unde, în imaginaţia mea, ar fi trebuit să văd un cerber. Mirosul afrodisiac de fum îmi dădea o stare plăcută, de moliciune. Am simţit deodată cum mă calmez, cum, brusc, toată panica adunată în fiecare celulă se disipă, lăsând loc unei dulci euforii pe care o mai trăisem în vis. Nu ştiu exact cât a durat trecerea de la o stare la alta, dar când am început să-mi dau seama, să mă obişnuiesc cu decorul, parcă nu aş mai fi plecat. Am simţit pe dată că momentul care mi se oferise ar fi trebuit trăit la maxim, indiferent de consecinţe.
Uitasem total de soţia abandonată, probabil panicată la fel ca şi mine mai înainte, de viaţa mea de dinainte, iar din raţiunea cea de toate ziele nu mai rămăsese decât o vagă amintire. Renunţasem total să caut strategii de atac sau de apărare. Paiaţa mi-a întins un pahar cu un lichid albăstrui, care avea gust de şampanie. Mormăia ceva pe lângă mine, dar nu înţelegeam nimic. Apoi a dispărut. A deschis uşa masivă şi a şters-o. Am făcut o piruetă şi am văzut că în toată imensitatea acelui spaţiu se afla pe o canapea, în colţul cel mai întunecat, o madmoazelă blondă, cu părul frumos ondulat, cu un fir de lumină prelins pe obrazul drept. Era ca o statuie, operă desăvârşită a unui artist demult dispărut, luminată difuz ceea ce-i sporea misterul. Semăna cu Rada, eroina filmului Şatra, deşi nu era atât de înaltă. Purta o rochie scurtă, extrem de scurtă, de sub care se ghiceau coapsele moi, primitoare. Mi-a spus destul de încet, cu o voce uşor răguşită: Te aşteptam. Mă gândeam că n-o să mai vii. Visam, sau frontierea dintre vis şi realitate era atât de îngustă încât nu mai ştiam ce se petrece cu mine? Eram drogat, trăiam acea evadare aievea?
Place Pigalle era pustie. Luminile nu mai aveau acelaşi farmec iar misterul se spărgea în primele raze ale soarelui. Târfe obosite se îndreptau către casă, singurul refugiu al unei vieţi prăfuite. Un om cu mers împleticit, cu o mină ciudată, pe care se putea ghici un amestec de vinovăţie şi triumf, se întorcea către vechile obiceiuri…
