Religia prinde bine. Zeci, sute de bliţuri se desprind din aparatele foto. „Il y a une église dans ma vie!” scrie pe un afiş din stânga altarului. Biserica, ACEASTĂ biserică este în viaţa fiecăruia şi, din câte se pare, toţi vor s-o ia cu ei acasă. „Să o dăm mai departe!” În ziduri sunt înecate mistere seculare. Ochii caută lumina din lumină, iar vitraliile suportă greutatea suspinelor.
Cea mai mare orgă din Franţa este concurată de sunetele familiare oricărui monument-victimă. Clanck!… „Yes, this is the button!” Râsete. „Say cheeeese!” „Je vous empris!” „Por favor!” „Just a second!” „Băi, e tare! E suuuper poza! Stai, hai să-mi faci şi cu Maria una!”
Fiecare poartă cu sine biserica. Acum, omul este în EA şi EA este în el. Religia prinde bine. La intrare, coada se formează în tăcere. Sunt numai câţiva metri de Sena, apa aceea pe care Céline o compara cu „o flegmă uriaşă în zigzag”, iar turiştii alunecă mânaţi de un entuziasm care amuţeşte. Înlănţuiţi, amatorii de trecut sfinţit murmură haotic doar pentru a-şi face silabele auzite în corul strămoşilor romani şi merovingieni. „Say cheeeese!” Clanck! „Încă una cu Maria, te rog!”
Pe ecrane LCD, vizitatorii pot scruta istoria. Şansa i-a ocolit pe cei din pământ. În pixeli, plimbările pe Ile-de-la-Cite s-ar fi văzut altfel în urmă cu câteva sute de ani. Nu poţi să nu te-ntrebi cum ar fi arătat cruciadele transmise „live” lângă altarul catedralei Notre Dame de Paris. Oricum, nu mai contează. Clanck! „One more, please!”
O bandă îi opreşte pe curioşi să înainteze. De parcă s-ar fi produs o crimă în casa vecinilor, nimeni nu poate trece. Însemnul „don’t cross this line!” nu se vede, dar e clar că de aici-încolo are acces numai bliţul. Rugăciunile au spaţiul lor privat. Fecioara şi pruncul, îmbrăţişaţi de milenii, îşi odihnesc lacrimile de piatră. „Ai prins-o pe Maria?” „Por favor!” „This is the right button! Yes, the large one.” „Merci beaucoup!” Clanck!
