Evit sa apar in poze. Uneori am senzatia ca si ele ma evita pe mine. Cand sunt cu aparatul de gat (cam rar in ultima vreme), multi au impresia ca sunt personajul care trebuie sa le faca lor poze. Unii dintre noi au o placere aparte sa aiba cat mai multe imortalizari cu ei insisi in diverse ipostaze. Urasc asta. O poza imi aduce aminte ca am fost prezent la locul sau in momentul respectiv, atunci cand o privesc. La ce bun sa apar si eu acolo? Ca sa ma vad pe mine? Nu multumesc, sunt plictisit de ce vad zilnic in oglinda… Atunci ca sa dovedesc altora ca am fost acolo? Iarasi nu vad logica unor dovezi de acest gen, ce, nu ma mai crede nimeni pe cuvant?

Candva prin facultate unul din profesori a adus aminte de o povestioara care circula pe seama lui Hitler. Se pare ca acesta avea un album cu fotografii personale in care el nu aparea niciodata, pe fiecare pagina a albumului fiind insa scrise, in functie de personaje, urmatoarele tipuri de descrieri: EU si Eva, era doar Eva Braun, sau EU si cainele meu x, evident cainele poza singur intr-o ipostaza martiala; EU si costumul meu de caporal – costumul tolanea pe un divan, fara proprietar… Nu stiu cat adevar este in aceasta istorioara, insa mi-a trecut prin cap ca asa as putea fi omniprezent in fotografiile mele: sa-mi declar fatis aparitia in ele, atunci cand lipseste cu desavarsire. Cu siguranta cineva ma va vedea.

Mai jos, prima incercare. Scuzati stangacia, v-am zis doar ca nu-mi place sa apar in poze…

… prin Europa

O bucurie imensă, acesta este Parisul, cetatea luminii neadormită de o mie de ani şi mereu vie în inima oricui l-a văzut măcar o dată.

În gândurile mele, Parisul este cel mai frumos oraş al Europei, poartă deschisă spre inima nobilă a lumii şi a culturii, feeric, liber şi într-o permanentă răzvrătire a spiritului. Sângele lui a sfinţit revoluţii şi curge în venele tuturor luptătorilor. Parisul este simbol al dreptăţii şi al ideii de om. Al victoriei, al primăverii şi al poeziei. Marele şi nemuritorul oraş, leagăn al iubirii şi al dragostei de viaţă, trăind sincer şi neprefăcut, rămâne visul de aur al tinereţii şi al inspiraţiei dezlănţuite.

Văd Sena strânsă între cheiuri de piatră, aceeaşi din care au fost ridicaţi pereţii negri ai Bastiliei, Turnul Eiffel, Notre Dame, unde s-a încoronat Napoleon, şi unde Victor Hugo a închipuit poveştile care ne-au încântat copilăria, apoi turnul de unde Maria Antoaneta a fost dusă ca să-şi aşeze capul sub ghilotină şi jos, pe malurile fluviului, perechile de îndrăgostiţi. Pe marile bulevarde, băieţi şi fete se sărută în văzul lumii, fără sfială.

Nopţile Parisului ni le aduc în minte pe cele de la Şosea, parcă aceleaşi unde de vânt fac să tremure teii şi-ţi strecoară în suflet nostalgie şi dor. Zeci de tineri colindă străzile cu chitarele şi cântă. Ascultându-i simţi că aşa trebuie să fi început pe vremuri şi Maurice Chevalier, iar mai apoi Yves Mantand, Adamo sau Mireille Mathieu. Acolo, în mulţimea care clocoteşte – în Place Trocadero, lângă fântânile multicolore, între Pigalle şi Blanche, în faţa bistrourilor cu firme dintre cele mai pitoreşti unde mânca Utrillo şi unde se zice, pereţii sunt pictaţi de Cocteau şi Modigliani, şi unde se recită versuri până în zorii zilei, e cineva, nu se poate să nu fie, care, mâine va birui şi va fi glorios.

Oraşul generozităţii, Parisul îşi iubeşte artiştii, pe cei care i-au dat strălucire şi deopotrivă şi pe cei ce vor veni. Oraş al bucuriei, Parisul este deopotrivă, şi oraşul luptei înălţând condiţia umană.