Familie | FOTOeseu

de Bogdan Apostol | 15 noiembrie 2008 - 10:02 - in Fototeca, Français

Priveam intrigat această scenă şi aşteptam să se intâmple ceva rău: de unde eram eu totul părea foarte abrupt şi alunecos. Mai apoi am dus aparatul la ochi şi am avut o cu totul altă perspectivă: un tată grijuliu care îşi supraveghea atent copilul curios, ce experimenta necunoscutul. Puţin mirat de umbra sa, ca de un insoţitor incognito la care nu se aştepta, copilul făcea primii paşi pe drumul nonconformismului.

Je regardais contrarié cette scène et j’attendais qu’il se passe quelque chose de mal: l’endroit semblait raide et glissant. Ensuite, j’ai reagardé par l’appareil photo et j’ai eu une perspective différente: un père soucieux qui surveillait attentivement son enfant curieux expérimentant l’Inconnu. Un peu étonné par son ombre, qui était une sorte de compagnon incognito complétement inattendu, l’enfant faisait ses premiers pas vers l’inconformisme.(Traduction réalisée par Adina Mireanu)

2 Comentarii

Gicu si Doru

de Bogdan Apostol | 25 septembrie 2008 - 21:40 - in Oameni

La inceput am crezut ca sunt fii arendasului. Cocotati in remorca plina cu saci incarcati cu struguri, pareau in elementul lor. Au sarit vitejeste de acolo si s-au aciuat pe-o banca, cu ochii in toate partile, putin incomodati de privirile noastre curioase. Cuminti, asteptau sa descarcam remorca pentru a se reintoarce in lumea lor, in vie. N-am apucat sa le aflam povestea si credeam ca vor disparea pentru totdeauna. Ne-am vazut de sacii nostri si am uitat de ei…

I-am reintalnit putin mai tarziu, tot in remorca si tot printre saci. De data asta pe teritoriul lor, printre butucii incarcati cu feteasca alba. Sunt ai viei…copii nimanui auziram vorbe printre oamenii ce-si vindeau zilnic munca, la cules. Ii mai iau eu acasa acum ca-i frig si n-are unde sta. Mama-sa e in Italia, la munca si n-are nimeni grija lor.

Sunt gemeni: Gicu si Doru. Nu se au decat pe ei si aluneca pe o panta abrupta catre pierzanie. Au 11 ani si au pierdut demult contactul cu o copilarie decenta. Bucuriile lor sunt simple: tigarile, castronul cu fasole aburinda pe care il primesc zilnic la cules si ceilalti. Ceilalti sunt familia lor. O familie perfecta pentru mintea lor de copii, o familie care le da tigari si mancare, o familie care nu se intereseaza daca merg la scoala sau nu, daca au ce imbraca sau daca sunt bolnavi. O familie de-o toamna, de la care nu invata nimic, dar prin care supravietuiesc.

Toamna e bine, sunt struguri multi in Tara Vrancei, e mult de munca, dar e mancare si, mai ales, sunt oameni in preajma lor. Si sunt adoptati repede, pentru ca oamenii inca sunt milosi – unde incap 10 guri la masa, mai incap doua. Nu-i pune nimeni sa munceasca, muncesc de foame. Intr-o relativa abundenta, toamna este anotimpul cel mai vesel si trist, totodata, in aceste locuri. La fel ca sufletul lor.

S-au luminat dupa ce ne-au acceptat in preajma lor. Eram noul intr-o lume modesta si imbatranita. Au vrut multe poze, cu toate ca nu vor avea poate niciodata ocazia sa le vada. Au ras si si-au incercat fortele cu tractorasul rosu. Apoi au revenit in lumea lor, era ora mesei si lumea lor se pregatea de claca. Nu puteau sa lipseasca; nu pentru ca erau asteptati ci pentru ca au invatat ca pentru a supravietui trebuie sa fie alaturi de-o familie.