Version en français

.

Plecase cu aparatul de pozat la umăr, să exerseze, chipurile. Avea nevoie de o evadare, avea nevoie să uite de zilele care treceau aproape la fel. Deşi spera la un cadru bun, nu avea ceva foarte clar in minte. Era un fel de a te lăsa în voia sorţii.

Fotografia înseamnă destin. Fiecare fotografie îşi aşteaptă momentul care o va face să se nască, fiecare fotografie cu obiectivul ei, cu degetul care va apăsa pe declanşator, cu parametrii ei. Unele se nasc fericite şi trăiesc o veşnicie, admirate, înşurubate adânc în retina privitorilor… altele, din contră. Sunt ca şi oamenii… pe care fotografiile îi aşteaptă să le dea naştere, ele existând deja, dar sub alte forme.

.

Nu era un artist, cel puţin nu recunoscut, dar a simţit mereu nevoia de a crea. Astfel, neavând niciun talent, nicio aplecare către vreuna dintre artele clasice, s-a gândit la fotografie. I se părea mai simplu să vadă lumina, să încadreze şi să tragă. Apoi, după câteva exerciţii, reuşea involuntar să vadă aşa cum nu o mai văzuse până atunci, să se bucure de un apus şi de acea lumină difuză, să observe claritatea dimineţilor şi nuanţele culorilor provocate de primele raze ale soarelui. Uneori credea că toate acestea sunt de ajuns, deşi în sinea lui recunoştea că fenomenul este mai complex, că o fotografie bună, ca să prindă cu adevărat viaţă, are nevoie de mai mult, aşa cum unui text nu-i sunt suficiente o mână care ţine un creion şi o coală albă.
În fine, am putea să-l considerăm un posesor de aparat, poate un fotograf de mâna a doua cu pretenţii, mai ales că timpul pe care îl dedica fotografierii propriu zise era nesemnificativ. Petrecea mai mult timp citind tot felul de cărţi, mai noi sau mai vechi, decât practicând. Uneori, accesa forumuri specializate, unde toţi îşi dădeau cu părerea. Privea mii de fotografii, rămânând uneori mut de admiraţie în faţa vreuneia sau neînţelegând în niciun fel de ce altele erau atât de lăudate, fotografii care lui i se păreau de-a dreptul banale…

.

A redescoperit într-o după-amiază parcul Herăstrău şi i s-a părut un colţ de rai. Şi-a dat seama că nu a mai privit de mult o floare, că nu i s-a mai permis să evadeze din cotidian de-o veşnicie. A fost, pentru câteva ceasuri, rupt dintr-un Bucureşti agasant, sufocant, aglomerat. S-a simţit turist în propriul oraş, în parcul unde nu mai călcase de ani buni.

Locul de joaca al unor scolari dintr-un sat din Moldova. Generatii si-au dorit  ca orele sa ia sfarsit pentru a fugi pe stadion – scoala lor. Aici au invatat putin din ceea ce inseamna echipa, sinceritate, dorinta de a invinge, corectitudine, prietenie. Aici au invatat ca scoala nu inseamna doar locul anost unde sunt obligati sa mearga zilnic,  ci si locul catre care pasii ii indreapta pentru ca cineva ii asteapta si pentru ca vor astepta pe cineva.

Si pentru ca toate au un sfarsit, si acest loc isi va gasi sfarsitul, ingradit, dupa ce un boier contemporan il va castiga in instanta, ca apartinand inaintasilor sai – vrednici latifundiari din neant…

Evit sa apar in poze. Uneori am senzatia ca si ele ma evita pe mine. Cand sunt cu aparatul de gat (cam rar in ultima vreme), multi au impresia ca sunt personajul care trebuie sa le faca lor poze. Unii dintre noi au o placere aparte sa aiba cat mai multe imortalizari cu ei insisi in diverse ipostaze. Urasc asta. O poza imi aduce aminte ca am fost prezent la locul sau in momentul respectiv, atunci cand o privesc. La ce bun sa apar si eu acolo? Ca sa ma vad pe mine? Nu multumesc, sunt plictisit de ce vad zilnic in oglinda… Atunci ca sa dovedesc altora ca am fost acolo? Iarasi nu vad logica unor dovezi de acest gen, ce, nu ma mai crede nimeni pe cuvant?

Candva prin facultate unul din profesori a adus aminte de o povestioara care circula pe seama lui Hitler. Se pare ca acesta avea un album cu fotografii personale in care el nu aparea niciodata, pe fiecare pagina a albumului fiind insa scrise, in functie de personaje, urmatoarele tipuri de descrieri: EU si Eva, era doar Eva Braun, sau EU si cainele meu x, evident cainele poza singur intr-o ipostaza martiala; EU si costumul meu de caporal – costumul tolanea pe un divan, fara proprietar… Nu stiu cat adevar este in aceasta istorioara, insa mi-a trecut prin cap ca asa as putea fi omniprezent in fotografiile mele: sa-mi declar fatis aparitia in ele, atunci cand lipseste cu desavarsire. Cu siguranta cineva ma va vedea.

Mai jos, prima incercare. Scuzati stangacia, v-am zis doar ca nu-mi place sa apar in poze…

… prin Europa

Piaţa din faţa catedralei Notre Dame. Locul de unde se poate admira în voie specia umană, unde se adună deopotrivă turişti şi localnici, opriţi să privească îndelung minunea gotică încă neterminată, cu gândul, că acolo, pe vremuri, trăia un cocoşat îndrăgostit de o frumoasă ţigancă. Şi, în sinea lor, poate că fiecare şi-ar fi dorit, la un moment dat, să ceară azil spre libertatea dinăuntrul catedralei, locul acela binecuvântat, unde muzica de orgă stăpâneşte până şi cotloanele cele mai ascunse. Tuaregi, femei îmbrobodite, care pot privi şi care pot fi privite doar printr-o binecuvântată mască, asemeni armăsarilor care nu trebuie sa vadă decât drumul drept, turci, libanezi, mongoloizi, domnişoare sprinţare, cupluri de amorezaţi venite în oraşul îndrăgostiţilor pentru a-şi trăi un intens, mai intens, ceas de iubire, prinţi şi cerşetori, amalgam de chipuri şi porturi care se pot admira în voie într-o frumoasă după-amiază de vară. Se poate lesne imagina că, de vei privi spre turlele ameţitoare, vei vedea pe Quasimodo cu Esmeralda în braţe, sau, coborând privirea, măcar trupurile lor, pe al ei cu vertebrele pocnite la gât, de la ştreang, pe al lui intact dar neînsufleţit doar pentru că a îndrăznit să-şi roage moartea lângă trupul iubitei, ţinându-l la piept până la capăt, cu speranţă în viaţa de după.

Veniţi, dragi păsări ale cerului. Doar voi şi Dumnezeu mi-aţi mai rămas! Veniţi, veniţi! Strigătul cerşetorului umplea piaţa. Doar clopotele reuşeau să îl acopere pentru o secundă cât o infinitate. Glasul lui puternic, izvorât din cine ştie ce adâncuri ale unui suflet fără vlagă, îţi rupea inima. Bogaţii şi săracii treceau liniştiţi pe lângă el. Îl socoteau poate un nebun. Doar păsările se opreau, îi ciuguleau din palmă şi îl înconjurau mute, ştiind că acolo vor găsi mai mult decât în oricare altă parte. Iar sărmanul lua fiecare porumbel şi îi şoptea ceva la ureche, după care acesta zbura fără să se mai întoarcă. Ca un Quasimodo al vremurilor noastre, veghea catedrala, aceeaşi ca acum cinci sute de ani. Şi ce Victor Hugo ar mai imagina povestea lui, destinul care l-a adus în comuniune cu păsările? Ce poveste de iubire, ce moarte subită a celei dragi sau a vreunui copil îi va fi doborât încrederea în specia noastră, spre care acum privea cu un fel de compasiune? Cum putea el să mai privească oamenii cu dragoste când aceştia nu-l învredniceau decât cu o privire fugară? Ce legendă bine ascunsă zăcea oare în pletele omului din faţa catedralei? Ochii aceia adânci obligau la meditaţie. Dar cine să-i privească?

În avion m-am gândit… Nu am mai pus, ca de obicei, căştile pe urechi sau ochii într-un monitor, ci m-am uitat atent pe geam. Încă de la decolare priveam cum fiecare lucru pământesc se micşorează atât de tare pe măsura ascensiunii în cer încât o maşină era un moment dat un vârf de ac, un sat apărea mai apoi la dimensiunile unei maşini, un oraş părea din ce în ce mai insignifiant, apoi, doar o păşune uriaşă sau un fluviu mai contau, dar nici acelea foarte mult. Deasupra norilor viaţa părea altfel… ce mai conta acel cerşetor, omul cu porumbeii?… Ce importanţă mai aveam eu? Imaginea astfel distorsionată îţi dădea impresia că ai putea, cu un beţigaş, să scormoneşti toate acele mici acareturi pământeşti precum face un copil cu un muşuroi de furnici. Să strici toată ordinea, căreia oamenii îi dau o aşa mare importanţă, în doar câteva secunde şi apoi să pleci la fel de liniştit ca după un duş potrivit de rece… Ce înseamnă lucrurile de la doar zece mii de metri altitudine?… Nu prea mult, nimic, de fapt, aşa cum nu înseamnă mare lucru nici de aproape, dacă ştii să le priveşti. Poate că de asta porumbeii zburau şi nu mai reveneau, poate că omul le spunea tocmai că viaţa poate fi la fel în oricare loc, indiferent de bogăţie, şi îi trimitea în ceruri, să se convingă. Apoi, porumbeii mergeau care încotro, conştienţi de data aceasta că au descoperit esenţa: poţi trăi bine atât timp cât nu încerci să-i cauţi vieţii vreun sens. Desigur, dacă realizezi că privind de departe, din cer, viaţa fiecaruia şi a tuturor la un loc este un puzzle care poate fi uşor distrus…, amestecat, tăiat şi reaşezat în altă formă…

Venez chers oiseaux des  Cieux! Il ne m’est resté que Dieu et vous! Venez, venez !(Veniţi, dragi păsări ale cerului! Doar voi şi Dumnezeu mi-aţi mai rămas! Veniţi, veniţi! tr. n.r.)

Am împrumutat o mansardă care nu va fi nicodată celebră doar pentru simplul fapt ca eu am scris aici, dar care are darul de a te face să scrii. Cărţi pe toată lungimea peretului opus ferestrelor, două coarne de cerb agăţate deasupra bibliotecii, un şevalet care-şi aşteaptă pictorul de ceva vreme, artist ce s-ar părea că nu va veni niciodată, o canapea gonflabilă pe care stau eu acum, desumflata în partea de jos, cu aer numai la spătar, cauză pentru care stau mai mult pe jos, ceea ce-mi dă un aer de libertate, de lipsă de conformism, un ibric vechi în care nu s-a mai făcut cafea de-un secol, un televizor camuflat de un cearşaf, parcă pentru a nu împiedica vopsele pictorului să sară în ecran, o vază cu nişte flori uscate, o veioză cu soclul din argint şi un paravan după care pare că stă să răsară, în imaginaţia mea, o artistă care tocmai se schimbă de ţinuta de scenă, pentru a-şi face apariţia într-un neglijee. Sticla de vin încă nedesfăcută şi valsul care răzbate anemic din difuzoarele laptopului completează atmosfera de vechi cu miros de praf, de mansardă în care o dată intrat parcă nu mi-ar mai veni să plec, de cameră a nimănui în care orice muribund şi-ar dori să-şi petreacă măcar ultimele ceasuri. Am intrat aici cu gândul de a mă reculege şi de a scrie despre Paris. Nici nu ştiu ce-mi veni să fac o descriere superficială a camerei, poate că mă simt uşor copleşit de atmosferă sau poate că vreau doar să-i dau într-un fel onorul. În faţa geamului am o salcie bătută de vânt iar lângă mine, încă neatins, acum cel de-al doilea pahar de vin. Cred ca o să mai stau ceva vreme în mansarda împrumutată. Poate că textul despre Paris va decide, într-un final, să se nască.
Am văzut aseară o fotografie, tot în această casă. De prin anii ‘30. Un grup de copii într-o sală de clasă, avându-l pe dascăl în mijloc. Sau pe popă, oricum tipul are barbă şi o figură de învăţat. Acei oameni din fotografia mult prea bine realizată vor fi fost de mult morţi. Nu-mi pot scoate imaginea lor din minte iar când ridic ochii deasupra ecranului şi văd prin maldărul de cărţi alte poze şi alţi oameni, chipuri care probabil s-au bucurat ca şi noi odinioară, îmi vine să multumesc înaintaşilor pentru această măreaţă invenţie, fotografia.