Apoi a trecut un tractor…E mult spus tractor, era mai degaraba o miniatura, cu un batranel la volan si doi pusti zambareti langa el. Aveam vreo zece minute de cand rataceam printr-un sat ce parea pustiu. Cautam morile. Nu, nu morile de vant, ci ultimele mori de apa din comuna Rau de Mori. Citisem candva intr-un ziar local despre morile de apa din Ohaba Sibisel si am pornit in necunoscut, dupa ele. Satul – cum aveam sa aflam mai tarziu – nu era deloc pustiu, doar ca era amiaza si toata lumea se refugiase prin gospodarii. Soseaua ingusta si intortocheata ne purta prin fata unor case ingrijite si prin zone cu vegetatie abundenta care nu iti permitea sa vezi ce e dincolo de gard.

Pana intr-un final, cand, dupa ce ne luasem gandul ca vom gasi tipenie de om de unde sa putem smulge informatii, am ajuns la “hipermarketul” local. Mai mult cu gandul la o bere rece decat cu speranta ca vom mai gasi vreodata morile (incepeam sa ma intreb daca nu e totul doar in inchipuirea mea), am patruns intr-o curte curata si am fost imediat inconjurat de vreo cinci tanci care ma priveau curiosi – si cred ca se intrebau in sinea lor ce cauta “Don Quijote” la ei in curte.

Proprietara si-a facut imediat aparitia si m-am grabit sa deschid o discutie ca sa incalzesc putin spiritele. Cand i-am spus ca noi cautam morile de apa mi-a zambit si replicat ca si ei au una. De fapt, cum aveam sa aflu mai tarziu, mai toti din sat au avut mori de apa, doar ca timpul le-a distrus. Bucuria mea a fost si mai mare cand am fost invitat sa merg in gradina sa o vad. Si iata-ne inconjurati de cinci pusti care ne erau ghizi in aceasta aventura.

Moara, batrana ca si satul, nu mai functiona si-acum parca imi pare rau ca n-am putut sa o surprind mai bine. Lemnul in combinatie cu apa nu rezista la infinit si fara o ingrijire continua se duce incet, incet. Insa altele sunt mai importante azi: cine mai vine sa macine la o batrana moara de apa cand totul e automatizat acum? In vremurile bune se macina tot ce se putea consuma iar intr-un teasc sa putea face ulei de floarea-soarelui. Incetul cu incetul cele mai importante piese au ajuns pe la muzee iar in livada au ramas doar amintirile.

M-a impresionat mult omenia acestor localnici uitati de timp la poalele Retezatului. Cand ai intrat ultima oara intr-o curte straina si gazda te pune la masa, ca sunteti osteniti de drum, si te trateaza cu tot felul de bunatati autohtone? Cam asta s-a intamplat. Stateam in curtea acestor oameni simpli si ma chinuiam sa imi aduc aminte cand am mai auzit de astfel de ispravi. Din pacate nu am reusit. In tara oamenii sunt altfel, inca nu sunt atinsi de individualismul ce domina Bucurestiul, chiar daca problemele sunt aceleasi peste tot.

PS multumiri familiei Ciorogaru si in special Ramonei, ghidul nostru!