Nopţile pierdute sunt cele în care dormi – Marin Sorescu

Ne plimbam aiurea prin Place Pigalle, înconjuraţi de o lume pestriţă, amestec de turişti şi femei uşoare, peşti cu ochi ageri, grupuri de tineri cu marijuana în gură şi nelipsiţii hoţi de buzunare. Greşeala, fatalitatea sau doar ironia sorţii a făcut să mă îndepărtez de micul grup unde aproape că mă integrasem şi să plec cu aparatul de pozat în mână, hai-hui. Ţinta: Moulin Rouge. Nu ştiu cum se făcuse, dar tocmai în acea seară memorabilă, un autocar plin de turişti trăsese în faţa morii. Şi cum încercam să fixez aparatul pe diferite obiecte, pentru a surprinde palele morii în mişcare, stând gheboşat şi jucându-mă cu tot felul de reglaje, apare pe lângă mine un individ slăbuţ, de statură mică, un piticot cu părul lung, prins în coadă şi cu mare chef de vorbă. Deşi individul îmi transmitea numai semnale negative, mă simţeam într-un fel dator să răspund. Nu era nepoliticos, în plus, în afară de intuiţie, nimic nu prevestea că paiaţa mi-ar fi vrut răul. Am avut un scurt schimb de replici din care şi-a dat seama piticul că eram străin. Ţinea morţiş să-mi arate un club, recent deschis, pe o străduţă din apropiere. Realizam că nu este tocmai în regulă să mă aventurez, mai ales că nimeni nu ştia de mine. Dar, în cel mai rău caz, puteam rămâne fără acte, aparat foto şi câteva sute de euro, proaspăt eliberate de pe card. De omorât nu avea să mă omoare nimeni, sau aşa bănuiam. În fine, urmez paiaţa, ca un naiv incurabil, ca un şoarece care presimte capcana şi totuşi se repede la bucata de şuncă.

Nu-mi pot explica de ce dau curs unor invitaţii despre care ştiu că nu-mi vor aduce nimic bun.

Ajungem la o poartă metalică, de un albastru foarte inchis care se deschide la comandă, înfiorător de uşor pentru ditamai fierul masiv, susţinut în două balamale de tip vechi, de epocă. Intru primul, ca un invitat ce mă aflam şi poarta, zbang, în spate. Câteva momente de panică, secunde la dimensiunea unui veac, în care nu vedeam aproape nimic în semiobsuritatea care se profila dinaintea privirii mele. Ce mai era de făcut decât să studiez terenul şi să calculez cât mai rapid un mod de reacţie la orice s-ar fi putut întâmpla într-o încăpere întunecoasă, unde doar în colţul cel mai îndepărtat clipeau câteva lumânări pe care am început să le disting din ce în ce mai clar. Apoi am observat două două canapele masive, de o parte şi de cealaltă a uşii, unde, în imaginaţia mea, ar fi trebuit să văd un cerber. Mirosul afrodisiac de fum îmi dădea o stare plăcută, de moliciune. Am simţit deodată cum mă calmez, cum, brusc, toată panica adunată în fiecare celulă se disipă, lăsând loc unei dulci euforii pe care o mai trăisem în vis. Nu ştiu exact cât a durat trecerea de la o stare la alta, dar când am început să-mi dau seama, să mă obişnuiesc cu decorul, parcă nu aş mai fi plecat. Am simţit pe dată că momentul care mi se oferise ar fi trebuit trăit la maxim, indiferent de consecinţe.

Uitasem total de soţia abandonată, probabil panicată la fel ca şi mine mai înainte, de viaţa mea de dinainte, iar din raţiunea cea de toate ziele nu mai rămăsese decât o vagă amintire. Renunţasem total să caut strategii de atac sau de apărare. Paiaţa mi-a întins un pahar cu un lichid albăstrui, care avea gust de şampanie. Mormăia ceva pe lângă mine, dar nu înţelegeam nimic. Apoi a dispărut. A deschis uşa masivă şi a şters-o. Am făcut o piruetă şi am văzut că în toată imensitatea acelui spaţiu se afla pe o canapea, în colţul cel mai întunecat, o madmoazelă blondă, cu părul frumos ondulat, cu un fir de lumină prelins pe obrazul drept. Era ca o statuie, operă desăvârşită a unui artist demult dispărut, luminată difuz ceea ce-i sporea misterul. Semăna cu Rada, eroina filmului Şatra, deşi nu era atât de înaltă. Purta o rochie scurtă, extrem de scurtă, de sub care se ghiceau coapsele moi, primitoare. Mi-a spus destul de încet, cu o voce uşor răguşită: Te aşteptam. Mă gândeam că n-o să mai vii. Visam, sau frontierea dintre vis şi realitate era atât de îngustă încât nu mai ştiam ce se petrece cu mine? Eram drogat, trăiam acea evadare aievea?

Place Pigalle era pustie. Luminile nu mai aveau acelaşi farmec iar misterul se spărgea în primele raze ale soarelui. Târfe obosite se îndreptau către casă, singurul refugiu al unei vieţi prăfuite. Un om cu mers împleticit, cu o mină ciudată, pe care se putea ghici un amestec de vinovăţie şi triumf, se întorcea către vechile obiceiuri…

Montmartre, cartierul boemilor, al pictorilor şi poeţilor, pe unde îşi poartă paşii îndrăgostiţii fără speranţă, trubadurii, tinerii şi bătrânii deopotrivă.  Este de neconceput să ajungi în Paris şi să ocoleşti Montmartre, să nu-ţi porţi paşii agale pe străduţele înguste spre espace Salvador Dali, de unde se poate vedea turnul de la bazilica Sacré Coeur.

Este cartierul cel mai înalt din Paris dar şi cel mai înălţător. Se poate vedea o lume pestriţă dar plină de voie bună, şi, dacă v-a plăcut filmul Amèlie Poulin, nu departe de Sacre Coeur, la o staţie de metrou, se poate vedea cafeneaua unde Amelie visa şi închipuia jocuri năstruşnice. Bucata aceasta de Paris, unde odinioară erau plantate vii, avea peste 30 de mori de vânt în secolul XIX, utilizate pentru zdrobirea strugurilor. Cartierul abundă de terase şi cafenele, ca şi acum o sută de ani, unele cu doar două sau trei mese, de unde poţi, ispirat de o cafea, să te laşi în voia gândurilor, acompaniate de un vals la acordeon, (nu vă gândiţi că ar putea fi interpretat de vreun artist român din Ferentari, pentru că muzica sună cu adevărat bine) şi să te reîntorci în timpurile în care poate chiar Van Gogh privea din acelaşi unghi. Ce vor fi compus oare din cine ştie ce boemă cafenea Apollinaire sau Verlaine?

Rătăcind pe aceste străduţe, până în faţa bazilicii, ne-am oprit la un moment dat să admirăm priveliştea. Ne uitam la circarii care se jucau cu focul, la propriu, apoi schimbam focusul către grupurile de suporteri ale unei echipe germane (cred că fusese un meci) care treceau făcând valuri şi scandând ceva numai de ei ştiut, şi ne bucuram de fiecare moment frumos trăind acolo, când, deodată, o văd pe Irène, prietena pariziană, că se întoarce teribil de încântată că o zărise pe… nici nu am înţeles despre cine povestea, pentru că vorbea precipitat, era emoţionată, nerăbdătoare şi mă tot chema într-un loc. Am prins doar ideea că ar fi un personaj din Gadjo Dilo, film mult îndrăgit, cel puţin de grupul nostru. Mă gândeam că este vorba despre Romain Duris, actorul care îl joacă pe Stéphane, dar nu, era chiar personajul feminin din Gadjo, Sabina, adică Rona Hartner a noastră.

Irènei îi era oarecum jenă să o abordeze de una singură, deşi îşi dorea foarte mult. Aşa se explicau chemările ei intempestive. Mi se pare şi acum uşor comic că vorbeam în franceză, deşi amândoi eram români. Ei, vă imaginaţi că nu a durat mult, pentru că am trecut imediat pe graiul neaoş, din care înţelegea şi Irène câte o frântură, doară suntem latini. Irène nu mai putea de bucurie că a întâlnit-o pe una dintre actriţele preferate iar soţia mea ne filma de zor. Apoi am coborât pe lângă caruselul care mi-a adus-o din nou în minte pe simpatica Amelie, am pierdut metroul, dar asta după ce ne-am aventurat prin Place Pigalle, loc de unde s-a mai născut o poveste… cu iz de aventură.